Entries Tagged as ''

Strenge Rechnung, gute Freunde!

Ceea ce citiţi în titlu reprezintă poate principiul fundamental al vieţii în Austria, poate chiar mentalitatea austriacă, poate chiar pe aceste cuvinte s-a clădit un Imperiu care acum renaşte mai ceva dacât pasărea Phoenix!
În traducere adaptată, ar însemna “factură corectă, prieteni buni!”. Cu alte cuvinte, poţi fi oricât de prieten cu oricine, dacă prietenia contează, atunci factura va fi corectă! Fără discounturi, fără furăciuni!
Şi, chiar aşa este! Am văzut-o cu proprii ochi! Aseară, doi dintre oaspeţii hotelului, doi tineri, care erau împreună, pe lipeală – ce mai!, au băut câte o bere la bar! La momentul plăţii, ea plăteşte cei 2,5 euro, iar el se scuză că nu are banii la el şi plăteşte mâine! Pentru hotel, ei fiind cazaţi, nicio problemă! Ce m-a frapat pe mine a fost faptul că prietena sa, deşi era cu portofelul în mână, nu a schiţat vreun gest prin care să achite ea, până ajung în cameră, cei 2,5 euro!
Primul care mi-a spus cuvintele din titlu a fost Adrian Ovezea (românul din Viena), dar nu am luat aprecierea sa în considerare decât, cel mult, ca o figură de stil! Apoi am văzut-o cu ochii mei! Şi, apoi mi-am amintit că la hotel vin, la câte o bere sau chiar câte o băută, priteni de-ai lui Mathhäus. Credeţi că beau pe gratis până cad jos? Nu, nici pomeneală! Un schnaps, uneori chiar un wurst sau un grătar din partea casei, în rest, Strenge Rechnung, gute Freunde!
Şi cam aşa funcţionează totul pe aici! Datorie, un cuvânt cunoscut doar băncilor…

Sa priveşti oamenii în ochi!…

… asta mi-a spus Adrian Ovezea, românul stabilit la Viena, care m-a vizitat acum câteva zile! A spus că ăsta e unul dintre cele mai importante lucruri în Austria!
Şi are dreptate! Mi-a spus că de câte ori saluţi un om, când îi soliciţi ceva sau când îţi mulţumeşte, când dai noroc cu el, trebuie să-l priveşti în ochi, să stabileşti contactul vizual cu el pentru câteva secunde, timp în care din priviri îi transmiţi ceea ce spui prin vorbe!
Acest lucru nu-l ştiam. De când Adi mi l-a spus, de fiecare dată privesc adânc în ochi fiecare om, chiar dacă pentru un român poate părea o invadare temporală a intimităţii celuilalt! Şi, avea dreptate Adi, ei fac la fel, şi când le răspunzi cu aceeaşi monedă, apreciază cum se cuvine acest lucru!
Şi chiar sunt sinceri, atunci când te privesc în ochi şi-ţi spun “bitte schön” sau “danke schön”! Şi privirea directă pe care ţi-o aruncă chiar şi femeile când te salută nu are nici un fel de conotaţie sau intepretare care în România ar suna de genul: “gata, ai văzut cum s-a uitat la mine, pot să i-o pun!”
Cred că prin definiţie aceşti oameni sunt mult mai sinceri decât noi! Şi de aceea ei nu îşi ascund privirea, ci caută să te privească în ochi, să vadă dacă eşti ca ei! Sfatul lui Adi, uită-te în ochii lor când vorbeşti cu ei, a fost unul bun! Poate din jena care ne guvernează de cîte ori ieşim din spaţiul mioritic şi ajungem pe tărâmuri civilizate avem tendinţa de a pleca capul jos! De fapt, asta a fost chiar politica externă cea mai folosită de România, ne defineşte!
Aşa că, români care veniţi în Austria, capul sus, privirea demnă, nu avem de ce să ne fie ruşine! (Măcar să gândim aşa, că văzând ştirile de zi cu zi în mass media noastră, chiar avem de ce să ne fie ruşine!)

Cuiul ruginit – primul accident de muncă

Aici se practică un joc foarte popular: bătutul cuiului in butuc! Vine cam aşa: într-un butuc se bat unul lângă altul câte un cui de fiecare jucător. Cuiele sunt efectiv lipite unul de celălalt. Fiecare jucător trebuie să-şi bată cuiul cât mai repede. Se loveşte cu partea ascuţită de la un piolet, pe rând! Cine rămâne ultimul plăteşte un rând de schnaps (palinca lor ceva mai slaba).
Tocmai de la asta mi s-a tras primul accident “de muncă” din Austria! Am amenajat ieri seara un nou loc de bătut cuie (mai aveam unul în restaurant) pe terasa de la bowling-bar! Şi, normal, aveam nevoie de un butuc. Pe care, evident, nu îl puteam găsi decât în magazie!
Magazia aici este un concept care aduce a farmacie in România! Totul este aşezat la locul său, nimic nu zboară, nici urmă de praf, ulei sau alte cele! Am găsit rapid butucul care să se potrivească, l-am ochit din priviri şi am pornit spre el! Şi atunci am călcat pe singura bucată de lemn aşezată aiurea, lângă masă, care avea, bineînţeles că îndreptat în sus, un cui, şi ăla – vorba bancului cu ghinionistul – ruginit. Cui care s-a înfipt fără ruşine în talpa mea prea puţin protejată de şlapii din piele proaspăt achziţionaţi!
Concluzia? Adio şlapi, pansament pe talpă, dezinfecţie internă şi externă cu schnaps, şi la dracu’ cu ea ordine exagerată!
Vă daţi seama că într-o magazie de acasă numai un tâmpit intră în şlapi, când capcane perverse de genul acesta te pândesc la tot pasul, asta ca să nu mai vorbim de posibile animale de casă precum şobolanul! Sau, chiar dacă faci imprudenţa să intri desculţ sau cu şlapi, ai grijă pe unde calci, umbli ca pe ouă, adică mai rău, ca pe propriile tale ouă! A, şi să nu uit, rugina e tot rugină şi aici, aşa că riscul de infecţie rămâne!
Şi, vedeţi acum finalul:
Vazându-mă şchiopătând şi folosind schnapsul pentru frecţie, Matthäus mă întreabă ce-am păţit?
- Am călcat pe cuiul ăla din scândura din magazie!
- Aaa, păi scândura era pusă jos acolo, că am nevoie mâine de ea, şi era întoarsă cu faţa în sus să se vadă CUIUL, SĂ NU CALCE CINEVA ÎN EL…

Westendorf – Astăzi dimineaţa

Dimineţile au ceva aparte, deosebit, aici la Sportalm Vital Hotel!(www.cazareaustria.blogspot.com)

După ploaia de aseară, cu tunete şi fulgere, soarele proapsăt al dimineţii a ridicat de la primele ore norii din păduri! Fotografiile alăturate au fost făcute la ora 9,00, de pe terasa hotelului! Acolo unde sunt norii, seara pot fi admirate ireale apusuri!
Iar în ultima fotografie, un singur brad mai stă pavăză dezlănţuirii luminii şi călduri astrale…

Dor de Petra

Am început astăzi sondajul alăturat, dar cred că ştiu deja răspunsul! Îl aveţi în fotografie! Este Petra, fetiţa mea dulce, care, din păcate, nu este aici, a rămas în ţară alături de mama ei!
Cum am mai spus în postările de pe blog, mi-am îndeplinit un vis, adică VISUL de a trăi în Austria! Însă cu acest preţ. Sunt departe de Petra mea iubită şi mă doare fiecare clipă în care am timp să mă gândesc la ea. Şi în fiecare clipă în care am timp liber, mă gândesc la ea…
Hotelul este plin de copii veniţi în tabără. Vin încontinuu familii cu copilaşi cam de vârsta Petrei, care se joacă şi aleargă toată ziua pe aici. Mai mult, una dintre instructoarele taberei poartă numele Petra şi toată ziua se găseşte cineva să o strige!
Numai cine are copii ştie câtă dragoste se poate citi în ochii copilului tău când te priveşte! Sau câtă iubire poate răzbate din ţipătul auzit la telefon: “tati, e tati meu!”
Şi câtă durere poate fi în sufletul unui om când trebuie să răspundă la întrebarea: “când vii acasă, tati?” sau “ce îmi aduci?”.
A trecut doar ceva mai mult de o lună şi sufăr cumplit… Poate asta e cea mai grea perioadă, cea imediat următoare despărţirii de copilul drag!
Probabil la această oră Petra îşi primeşte cadourile sosite în ţară de sâmbătă! Poate astăzi mama ei şi-a făcut timp să meargă la bunici cu Petra! Nu voi avea niciodată bani suficienţi să pot cumpăra cadourile care să înlocuiască timpul pe care îl petrecem departe unul de celălalt! Poate există un Dumnezeu şi poate, odată, Petra va veni să trăiască aici, în ţara aceasta care parcă şi-a făcut un scop din a oferi totul copiilor…
Petra, să ştii că tati te iubeşte!

Muştarul de Tecuci reloaded!

Cum amicul Julius scrie şi pe http://www.visurat.ro/ a publicat si acolo “Drumul muştarului”. La comentarii, toader face o lista cu ce-i lipseşte românului din afară şi ce nu-i lipseşte emigrantului român (http://www.visurat.ro/2008/07/29/drumul-mustarului/#more-2764). Reproduc integral comentariul şi vă rog să adăugaţi la listă!

“Ai sa razi dar tuturor romanilor de afara le e dor de mustarul ala moale si dulceag de acasa. am o amica la dijon. care dijon e un fel de capitala mondiala a mustarului. ei, cand ne vedem la o friptanica ce fel de mustar iubim? cel de tecuci bineinteles.urmatoarele lucruri nu pot iesi din cap expatriatilor :
vinul alb,tuica/horinca/palinca – dar neaparat romanesti
mustarul,tigarile facute la noi (sa stii ca e si chestie de gust – ale noastre sunt mai “fumegatoare” si mai aspre, barbatesti),
sarmalele,mamaliga,ciorba,mancarurile grase facute cu ceapa prajita,
berea amara si mult prea rece pentru un occidental,
porumbul copt (poa’ sa fie si fiert),
costumatia gagicilor,
chefurile cu amicii,
nuntile (!),anii de studentie,
pomana porcului si/sau carnatii (plescoi, oltenesti, trandafir samd),
ajutorul primit de aiurea (rareori o sa vezi asta in occident),
capacitatea de a se lega conversatii in tren/autobuz/la coada etc.,
posibilitatea de a putea imprumuta ceva de la un vecin si/sau a-l suna,
faptul ca ii cunosti pe toti pe strada sau pe scara blocului (depinde de dimensiunea urbei)

ce nu lipsesc emigrantului (cu exceptiile bine-cunoscute):
manelele,semintele prajite,
“marcile” (d&g, armani…),
fotbalul de acasa,
politica de acasa,
praful eternului santier de acasa,
mijloacele de transport in comun,
nervozitatea,vesnica nemultumire si apelarea cu greata a tarii ca fiind “rromania”, “romanica” sau alte variatiuni pe aceeasi tema de catre niste insi care au pretentia de a fi civilizati,
tepele chelnerilor (si tepele in general),
spaga,
cum se conduce (agresiv, plin de nervi, smechereste) (-bine, nu e vina soferilor, toti soferii romani conduc prost si agresiv – nu ai cum altfel cu o scoala de 20 de ore, un examen deseori cumparat, cu o semnalizare(marcaj) dezastruoasa intr-un mediu format din soferi nervosi, agresivi si smecheri)
Comment by toader — July 29, 2008 @ 1:13 am

am uitat:
mici
paste
craciun
ceapa verde de primavara
nelipsitul mustar….
Comment by toader — July 29, 2008 @ 1:22 am

Drumul muştarului (Rubrica lui Julius)

O surpriza plăcută mi-a făcut amicul meu şi fostul coleg de breaslă Julius Constantinescu, truditor cu “stiloul” (citeşte “tastatura”) la cotidianul 7 Plus, din Bucureşti! Prin condeiul său, blogul meu a plecat din spaţiul virtual dând subiect articolului următor care apare tipărit marţi, 29 iulie:


Drumul mustarului
Julius Constantinescu

Micuta comunitate a romanilor din oraselului austriac Westendorf numara doar patru oameni (care, desi pare ciudat, nu-s trei in puscarie si unul la cersit). Unul dintre ei e amicul meu Lucian, ardelean cu nostalgia Imperiului care si-a implinit singur visul de a avea capitala la Viena. Asa. Si cum statea imperialistul Lucian intr-o zi si se plictisea, ca-n Austria, dupa cum sigur stiti, nu se-ntimpla niciodata nimic, il suna un alt sfert al comunitatii romanesti din Westendorf, Raluca: “Luci draga, imi faci si mie un serviciu? Poti sa-mi faci rost de ceva din tara?”. Imperialistul Luci, pe care austriecii inca n-au reusit sa-l asimileze complet, ca altfel clar ii trintea telefonul in nas, isi exprima disponibilitatea s-o ajute, afara de un singur caz: “Numai tigari sa nu vrei, ca pe toti ii rog sa-mi aduca mie tigari. De-alea nu-ti dau”. “Nu, ma, mustar vreau. Da’ de-ala de Tecuci, la pahar de plastic”. Asta, sa cada pe jos: “Da’ ce-are, ma, special mustarul de Tecuci? Nu e din ala penal? Nu e ala care curge?”. “Bai, o fi, da’ astia p-aci habar n-au ce-i ala mustar”.
A doua zi, amicul si imperialistul Luci se duce la supermarket, sa verifice personal inferioritatea mustarului austriac in fata mustarului romanesc la pahar de plastic, atit de apreciat de iubitorii micilor la carton din Tecuci. Si, dupa ce testeaza vreo trei mostre de mustar imperialist, comercializat cu aroganta in sticlute fandosite, verdictul saiu cade ca o lovitura de maciuca in capul productiei locale de mustar: “Bai frate, au astia un mustar de cacat de nu se poate”.
Peste o saptamina, ii soseste din Romania primul lot de mustar de Tecuci, adus de niste amici. Momentan, s-a hotarit sa-i spuna fetei ca n-a gasit pe nimeni dispus sa se care cu mustarul dupa el prin Austria. Iar daca se prinde si se-apuca sa-i faca scandal, va trebui sa-i spuna adevarul: el nu face comisione pentru toti romanii!

julius@gruppo-maxima.ro
http://www.7plus.ro/?arhiva=29/07/2008&id=9031

Un român austriac pur!

A venit în vizită la Sportalm Vital hotel din curiozitate! Stă de 10 ani în Austria, la Viena şi e un român austriac pur! Se numeşte Adrian Ovezea si îl vedeţi în poza alături de mine şi soţia sa, Carmen.
Cum este unul dintre cei care întreţine spiritele pe forumul românilor din Austria (www.wien.ro ), mi-a urmărit postările de acolo de trei ani încoace, de pe vremea când de-abia speram să ajung să trăiesc aici!
După ce a aflat din forum că mi-am îndeplinit visul, am început să ne conversăm pe messenger. Şi, cum se află în concediu, şi-a schimbat planurile făcute demult (v-am zis doar că e deja austriac, aştia îşi planifică concediile în detaliu cu multă vreme înainte) şi a oprit o noapte la mine! Doar să mă cunoască! Pe parcursul timpului necesar pentru golirea a trei sticle de vin roşu, neaoş d-aici din Imperiu, Zweigelt se numeşte, mi-a mai dezvăluit câte ceva despre mentalitatea austriacă! Dar despre asta, în curând! Pînă atunci, mulţumesc de vizită, Adrian!

România în topul mondial al turismului…

Ca o chintesenţă a articolului de mai jos, iată următoarele rânduri preluate din România liberă (http://www.romanialibera.ro/a130060/turismul-marele-pariu-pierdut.htm l):

“…analizam transformarile petrecute in industria turistica in fiecare din aceste tari, incepand cu Romania, care a pierdut startul in acest domeniu si, potrivit clasamentelor internationale, se afla demult chiar si in urma Bulgariei. Deocamdata, din cauza infrastructurii subdezvoltate, tara noastra este clasata pe locul 76 in topul mondial al competitivitatii in turism, intre Azerbaidjan si El Salvador.”

Şi iată, totuşi, şi o veste ceva mai bună:

“Totusi, potrivit datelor Consiliului Mondial al Turismului si Calatoriilor, din punct de vedere al perspectivelor de crestere a industriei turismului, Romania ocupa locul sapte din cele 176 de tari luate in considerare.”

Perspetitve, ţara noastră a avut dintotdeauna. Punerea lor în practică e mai grea. Nu ştiu de ce, dar din acest punct, România seamănă mult cu fotbalistul care se naşte talent, dar moare speranţă! :) )

Patronii din turismul românesc

Cum primesc newsletter-uri cu tonele, zilnic, vrând – nevrând rămân la curent cu ceea ce se întâmplă în ţară! Şi aşa, răsfoind site-urile, ajung si dau si peste ştiri oarecum de pe la marginea buletinelor informative, dar care conţin, uneori, mai multă informaţie de calitate decât “head-line”-urile. Aşa am dat şi peste ştirea aceasta de pe http://www.antena3.ro/, pe care trebuie să o citiţi, pentru că explică cel puţin câteva dintre motivele din cauza cărora turismul românesc merge aşa cum merge! Sublinierile îmi aparţin:

În plin sezon estival, în turism se resimte criza de personal calificat. Chelnerii, barmanii şi bucătarii pricepuţi ori s-au reprofilat ori au plecat din ţară. Vechea şcoală românescă de turism s-a desfiinţat, iar cea nouă e ca şi inexistentă. Iată de ce avem parte de servicii proaste în concediu. Cum s-a ajuns aici şi ce se poate schimba, au aflat colegii noştri de la “Reporter Special”.Serviciile sunt una dintre marile probleme ale litoralului românesc. Personalul este obraznic, plictisit, murdar şi necalificat. Preşedintele Patronatului Industriei Hoteliere spune că personalul calificat şi cu experienţă preferă să muncească în străinătate. O altă problemă, semnalată de Nicolae Pupăză, preşedinte al asociaţiei Maitre D’Hotel România, este a aceea a patronilor.Majoritatea nu sunt de profesie şi, devenind patroni “prima lor grijă a fost să-şi pună în punctele cheie rudele care nu aveau nicio pregătire profesională”. Ei sunt interesaţi să-i “coste cât mai puţin cheltuiala cu personalul şi să aibă încasări cât mai multe”, a concluzionat Nicolae Pupăză, care consideră că această atitudine ar putea fi fatală afacerilor pe care aceşti patroni le conduc.