Lucian Stanciu » Amintiri

Mai ţineţi minte?

Lucian Stanciu — Sun, 15 Mar 2009 22:07:57 +0000

Ăsta e cubul magic care mi-a fermecat copilăria! Îl ştiam face! L-am făcut, cu greu, singur, am scris formulele, dupa multă trudă! Apoi am aflat că existau formule mult mai simple. Acum nu aş mai avea răbdarea să o iau de la început, aşa că, dacă are cineva formulele, îl rog să mi le dea! Poate, odată, îi voi face cadou fiicei mele un cub de ăsta. Şi aş vrea să îl şi pot face!

Nostalgie?

Lucian Stanciu — Sat, 31 Jan 2009 14:28:15 +0000

Am descoperit asta pe net, mulţumită unei prietene de aici, pe numele ei Raluca. Am citit, am simţit ceva ciudat, se întâmpla ceva cu mine, nu am găsit răspunsul, drept pentru care postez şi rog pe cei din generaţia anilor 70-80 să îmi spună ce simt:
Scrisoare catre generatia noastra:
Nascuti la inceputul anilor 70-80, vedem acum in anul 2007 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani. Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.
Suntem ultima generatie care a jucat “Ascunselea”, “Castel”, “Ratele si vanatorii”, “Tara, tara! Vrem ostasi”, “Prinsea”, “Sticluta cu otrava”,”Pac Pac”, “Hotii si vardistii”, ultimii care au strigat “Un doi trei la perete stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa) primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu cd-uri.
Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca.
Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi am fost ultimii “Soimi ai Patriei” si ultimii “Pioneri”.
La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza… Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.
Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills , Melrose Place , Twin Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.
Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe de apa.
Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.
Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson, si Backstreet Boys , si Take That, si inca nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam! Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears. Am citit “Licurici”, “Pif” Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata
Si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri “de la TEC” fara sa ne fie teama ca “au prea multe E-uri”, iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi. Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul.
Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara,noi nu aveam dolby surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.
Abia asteptam la chefuri sa jucam “Fantanita”, sau “Flori, fete sau baieti”, sau “Adevar sau Provocare”, sau orice ne dadea un pretext sa “pupam pe gura” pe cine “iubeam”.
Noi suntem cei care inca au mai “cerut prietenia”, care inca roseam la cuvantul “sex”, care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie “De cine iti place?” ca ne place de el/ea.
Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din
greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat
pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri nu au “child proof the house”, ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.
Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea “Feriti-va de magarus”.
Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de
“first-timers”…
Daca citesti si ai cazut macar un pic pe ganduri, esti de-al nostru!

Sursa: cafeneaua.com

Later edit: pe acceaşi temă, un forum aici.

Primul Crăciun în Austria

Lucian Stanciu — Fri, 26 Dec 2008 08:35:05 +0000

A fost frumos! A fost primul Crăciun departe de familie, departe de Petra, dar a fost frumos… A fost un Crăciun românesc, petrecut la mine acasă, alături de doi turiști și prieteni și alături de cea mai recent stabilită familie românească în zonă, Bianca și Vali.

În peisajul hibernal unde se încadrează perfect vila în care locuiesc au răsunat colinzile lui Hrușcă, a mirosit a sarmale, a ciorbă cu tarhon și a friptură cu sos de vin.

Și, după noaptea Ajunului, în prima zi de Crăciun am urcat pe munte, la Choralpe, 2000 m altitudine. Fără cuvinte… Zăpadă, schi, furnicar de oameni, -10 grade Celsius, vin fiert, wurst, ce mai, o minunăție!

Un ardelean la Bucureşti

Lucian Stanciu — Fri, 26 Sep 2008 13:38:11 +0000

Citind creaţia lui Julius, genială ca toate pe care le produce, mi-am amintit de cea mai spectaculoasă descindere a unui ardelean la Bucureşti. Este vorba de Nelu (un nume generic, să nu se simtă omul!), un ardelean pur, absolvent de şcoli înalte la Sibiu, doxă în specialitatea sa, dar cam “străin” de Capitală.
Ca să înţelegeţi exact, trebuie să spun că am avut plăcerea să-l am ca subaltern pe Nelu o perioadă destul de mare. De fapt descinderea sa la Bucureşti s-a produs pe când eu eram la un târg de turism iar el a fost trimis special al patronului la târg, în ciuda faptului că era angajat la hotel doar de o zi. era omul trimis să mă spioneze!
Şi acum povestea.

Seara, în a penultima zi de târg, mă sună Nelu.

- Domnul Stanciu, sunt Nelu, ştiţi, noul angajat. Vin la Bucureşti, că aşa trebuie!

- OK! Ajungi dimineaţa?

- Da, că vin cu un priteten din Poplaca, cu maşina şi cu încă un prieten.

- Foarte bine!

După circa o oră, deja seară târziu, sună din nou telefonul:

- Domnul Stanciu, tot eu sunt, Nelu! Nu vin cu mașina, vin cu trenul!

- Bine măi!

Dimineața, la nici ora opt, suna din nou telefonul:

- Domnul Stanciu, am ajuns, sunt la târg!

- Păi târgul începe la ora 10!

- Nu-i nimic, aștept!

Plec eu la târg, trece de ora 10, se face 11, Nelu nicăieri. Îl sun și zice că e în târg de o oră, dar încă nu ne-a găsit, că în jurul său sunt numai avioane şi arme! Îi explic că se află în târgul de tehnică militară şi că târgul de turism e trei pavilioane mai încolo. Într-un final ajunge. Cu prietinul din Poplaca.

- Tulai Doamne, că de la 5 îs în Bucureşti!

- Cinci? Ce dracu faceţi de atunci?

- Păi am luat-o pe jos, şi la 8 am ajuns!

- Păi de la gară nu e chiar aşa departe cât să faci 3 ore!

- Da, dar noi am ajuns cumva pe Kisseleff, de la gară! Şi pe drum ne-or tot oprit de ăia de vroiau să ne dea gagici, contra cost! Le-am zis că nu ne trebuie, şi-or zis că să le dăm măcar o bere!

Clar, subiectul părea pierdut pentru totdeauna. Îi întreb de întors şi îmi zic că au tren la ora 18. Cum era ultima zi de târg, eu plec mai repede, să am timp să ajung acasă. Cu maşina nu puteam să-i iau, aşa că îi las copiii nimănui în Bucureştiul pervers. Şi începe distracţia pe care am aflat-o abia după două zile, când a ajuns omul acasă. iată pe scurt păţania.

Pe la ora 16 cei doi ardeleni pleacă spre Gara de Nord. Tipul din Poplaca ia problema în mână şi spune că ştie cum se ajunge, cu ce tramvai. De la Romexpo, cei doi se urcă, sigur pe ei, în tramvaiul 41. Merg ei de ajung în Ghencea, rămân în tramvai şi la un moment dat zice Nelu:

- Băi, reclama asta mare şi roşie eu am mai văzut-o! Am mai fost pe aici!

- Nu, mă merem binie…

După un timp:

- Bă, io-te reclama roţie încă o dată!

- Nu, mă, merem binie!

Mai trece ceva şi Nelu refuză să mai creadă în calitaăţile de ghid ale tipului din Poplaca:

- Bă, io am văzut reclama asta de 6 ori, şi am trecut de 6 ori printr-o statie ca si aia de unde ne-am suit în tramvai. Merem cu tramvaiul de peste două ore! Io întreb pe careva unde e gara!

Şi află cu stupoare că la Gara de Nord nu se poate ajunge cu tramvaiul 41. Inutil să vă spun că pierduseră trenul, că următorul spre Ardeal erat doar pe la 6 dimineaţa!

Şi acum, cireaşa de pe tort. După o lună, pleacă Nelu la Bucureşti, cu ceva treabă personală. Îl pregătesc cum trebuie, îi spun să aibă încredere în oameni, să întrebe sau să-şi ia o hartă, dar să ajungă înapoi când trebuie. Şi întârzie doar o zi.

- Ce s-a întâmplat!

- Bă, de data asta m-am dus direct la gară, că am mers pe jos! Dar nu la aia de Nord, ci la Gara Bucur Obor! De-acolo mereau trinuri numa la Urziceni sau ceva de genul ăsta. Şi până să ajung la Gara de Nord a plecat trinu! Dar l-am găsit pe unul de păţise aproape la fel ca mine data trecută şi am stat cu el de am beut bere împreună până dimineaţa!

- Ăsta de unde mai era, îl întreb?

- Păi, din Bistriţa!

Cum m-a făcut Gorbaciov să-mi sparg uşa!

Lucian Stanciu — Thu, 18 Sep 2008 11:33:04 +0000

Eram în anul II la facultate şi colegul meu Poicii m-a anunţat că a descoperit vodca Gorbaciov, vodcă de 75 grade (nu stiu cum se pune semnul ăla pentru grade). Era un sfîrşit de toamnă mai cumplit decât începutul acesta de toamnă din Tirol. Un frig de numai vodcă putei vedea în faţa ochilor… Poicii vine cu aunţul destul de devreme, adică la ora trezirii din timpul studenţiei, cca 12 la prânz. Plecăm împreună, întâi la cantina studenţească unde dădeau ciorbă gratis, mâncăm sau mai mult ne spălăm pe faţă cu ciorba de fasole – deh, tremuratul nefiresc al mâinii! – şi plecăm la birtul “tampon”, aşa-i ziceam noi, din Haşdeu, se numea, cred, Dappon, de pe strada Pietroasa. Intraţi în bar descopăr minunea: vodca Gorbacoiv de 75 de grade! O testăm rapid – bine că nu aveam nici atunci şi nu avem nici acum măsură ca ăştia din Austria, de 20 de grame – cu două sute.
- Asta, dacă te îmbeţi şi te pişi îţi găureşte chiloţii, zice Poicii.
Nu puteam decât să îl aprob. Era aspră rău vodca aia! Şi greu de băut, numai cu apă minerală lângă… Citim noi aproape un volum de Gorbacoiv de ăsta tare şi înainte de final simt că începe să se învârtă crâşma cu mine. Eu am o problemă! Dacă simt că m-am îmbătat, plec acasă!
- Gata, eu am tăiat-o, în zic lui Poicii. Îl las gură căscată şi ies vitejeşte din “tampon”. Surpriză! Afară ninsese! Lectura volumului de Gorbaciov ne-a luat vreo cinci ore, aşa că nu e de mirare. Era un frig, ningea şi sub zăpada de pe drum era gheaţă. Eu, ieşind vitejeşte din crâşmă, adică cu avânt, ajung în mijlocul şoselei, copilul nimănui, pe un teritoriu absolut împotriva mea, cu gheaţă sub nea. Mă opresc cu greu din avântul cu care am coborât scările şi realizez grozăvia. Singur, acolo, în noapte, cu cel mai apropiat gard la peste doi metri distanţă. Şi cu picoarele uşor instabile. Şi cad… Încerc să mă ridic cu greu şi îmi dau seama că singura mea salvare de la moarte – eram în mijlocul drumului – este taxiul de sus, de lângă caminul 17. De ridicat în picioare, nici pomeneală. Aşa că plec târâş spre taxi, mă caţăr anevoie în el şi complet epuizat după efort îi spun taximetristului:
- Căminul 16! Ăsta, să moară, nu alta, doar până la căminul 16 erau cca 400 de m. Îi arăt că am bani şi mă duce. Mă dau jos sub copertină, pipăi întâi trotuarul, nu era gheaţă, plătesc şi încep corvoada urcatului de scări, care şi treaz mă enervau cumplit! Ajung cu greu la etajul IV, identific uşa, caut cheia şi… pauză! Clar, îmi uitasem cheile la “tampon”! Ce să fac? Plec înapoi la crâşmă!
Drumul înapoi a fost relativ uşor, adică la vale, pe fund, pe lângă gard, noroc că aveam blugii tari! Ajung la “tampon”, Poicii mă vede, mai comandă un Gorbaciov, îl bem, apoi încă unul şi îmi aduc aminte că eu mă îmbătasem de mai de multă vreme, aşa că nu mai pot, vreau să meg, acasă etc. Mă îngrozea drumul, drept pentru care decretez clar că Pocii trebuie să vină cu mine, că nu mai am bani de taxi şi am probleme cu ieşirea din bar, am demarajul prea tare şi dacă ajung iar în mijlocul drumului mor îngheţat.
Plecăm cu Poicii ieşind aproape titptil din bar pentru a evita ajungerea în nemărginirea mijlocului şoselei îngheţate. Imediat la ieşirea din bar apucăm vârtos gardul, ştiind că dacă nu îi vom da drumul ne va fi mândru călăuzitor până vis-a-vis de căminul 14. Mai mult prin forţa braţelor urcăm dealul şi ajungem la cămin. De data asta fiind doi, orele fiind deja târzii în noapte, deci aglomeraţie deloc pe scări, ajutându-ne ca doi fraţi, ajungem la etajul IV. Caut cheia şi, stupoare… O uitasem în “tampon”! Adică uitasem după ce mă întorsesem! Resurse pentru încă o expediţie la “tampon” nu mai aveam şi puteam risca să uităm din nou cheia acolo, adică să nu mai ieşim niciodată din cercul acesta vicios. Aşa că am luat decizia să spargem, uşa. Uşă la care avem o yală rusească, de se învărtea cheia de 6 ori în ea şi spărsesem peretele să aibă loc drugul de fier. Ne apucăm noi să ne izbim din răsputeri, pe rând, apoi deodată în uşa camerei, evident fără rezultate remarcabile. În schimb am reuşit să trezim toţi vecinii, printre care şi pe fiorosul Suzi (nu râdeţi, aşa îl chema!) un arab cu centură neagră cu nu ştiu câţi dani şi prietenă blondă super frumoasă! Ăla, începe să se ia de noi. Aproape cu lacrimi în ochi i-am explicat marea noastră problemă!
- Nigi o broblema! Deschide Suzi!
Şi îi bagă ăsta un picior la uşă de a rămas o bucată de uşă agăţată de yală şi drugul de fier care nu vroia să iasă din perete. Am mulţumit şi… dimineaţa ne-am trezit pe la ora la care studenţii veneau de la cursuri. Uşa dată în lături, noi pe mochetă, cu capul pe saltea, îmbrăcaţi şi distruşi…
Morala: Vodca Gorbaciov vă poate sparge uşa!
PS: Nu ştiu dacă şi din acest motiv, după scurtă vreme a fost retrasă de pe piaţă!

Puşca şi cureaua lată

Lucian Stanciu — Tue, 26 Aug 2008 10:24:00 +0000

Puşca şi cureaua lată este acel hit popular care nu are nevoie, cred eu, de nici o prezentare! L-am auzit prima dată la Geoagiu, anul trecut! Ba, să nu mint, la Casa Elena din Sibiel, o pensiune ceva de vis, la intrarea în frumosul sat din Mărginimea Sibiului.
Puşca şi curaua (ca să respect pronunţia din cântec) lată mi-a marcat existenţa şi continuă să o facă! Fiecare chef de la Geoagiu trebuia să conţină în program şi această piesă!
Aseară, concurs mare la bowling, aici, în hotel! Pe o pistă evoluau nişte nemţi, pe cealaltă românii! Ei, concursul nu era între cele două naţiuni, să nu credeţi asta! Fiecare cu mama lui! La un moment dat unul dintre români, un prieten bun, aduce un CD!
- Pune-l pe ăsta!, zice el!
M-am executat şi încep peise, mai ţigăneşti, mai populare, mai disco, ba şi Marşul lui Radezcki, Dunărea Albastră! Clar, ştiam de undeva ordinea pieselor! Îl întreb de unde are CD-ul? Zice, păi mi l-ai făcut tu, când erai la Geoagiu!
Şi-mi pică fisa că, de fapt alt cretin nu putea face asemenea selecţie decât subsemnatul! Ei, şi după Dunărea Albastră, ce credeţi că începe?
Puşca şi curaua lată! Să vedeţi ce feţe or făcut nemţii când au auzit cum începe să se tânguie torogoata aia! Se uitau destul de ciudat, dar i-am lăsat în pace! Dacă Pepe nu i-a deranjat cu a lui Numai Iubirea, de ce i-ar deranja Puşca şi curaua lată!
Şi iacă aşa power play-ul serii trecute a fost Puşca şi curaua lată! Mai lipseau doi-trei trepăduşi care să se bage în seamă şi să aştepte să plătesc eu consumaţia sau un ciudat care să zbiere că e prea târziu şi să mergem la culcare şi aproape aş fi crezut că sunt la Geoagiu!