Lucian Stanciu » Austria

De dor, din Viena

Lucian Stanciu — Fri, 18 Sep 2009 23:40:08 +0000

Nu știu ce e cu mine! Astăzi, după enorm de mult timp, mai precis de pe 8 Martie, am scris o poezie. Reflectă starea mea de spirit prin prisma recentelor evenimente. Poate multora li se va părea în vădită neconcordanță cu viața mea, dar nu vreau să caut explicații. Asta am simțit, asta am scris!

De dor, din Viena

Cand calci apăsând adânc piciorul,
În urme de conți sau de regi,
Poate nu vrei, dar te sfâșie dorul,
De tot ce ți-e drag, dar renegi.

Și treci pe acolo pe unde,
Vreodată au trecut cei din carte-nvățați,
E soare, dar un frig te pătrunde,
Sunt tare departe ai tăi frați!

Te-apucă deodată un dor de tot răul,
Pe veci la a ta casă lăsat,
Îți vine să-njuri, dar te macină dorul
De tot ce-ai avut și uitat!

Te plimbi prin palate, pe străzi cu renume,
Faci poze s-arăți unde ești,
Te minți că de-acum asta e a ta lume,
Dar știi că de-acasă lipsești.

Pe-aici au trecut și conți și ducese,
Mai trec uneori poeții ratați,
Turiști, cerșetori, speranțe intense,
Ți-e dor de ai tăi, acasă lăsați!

Te sfâșie dorul ca vântul cel care
Afară te-a prins prea subțire-mbrăcat,
Privești peste Dunăre, acolo în zare,
Ești mândru-n Imperiu, de-acasă plecat!

Și-ți vine deodată să-njuri românește,
Imperiul cu nobili, cu tot cu-mpărat,
Să uiți de supusul ce încă privește,
Cu teamă spre mândrul și golul palat!

Să-ți spui că o parte din tot aurul ăsta,
De-acolo din sat de la tine-a plecat,
Că ei fără tine, în timpul acesta
Cu toții-ar fi fost un neam de rahat.

Să-ntrebi cu ochii spre Cerul ce n-are
Acum pentru tine un sfânt Dumnezeu,
Ce cauți aicea tu oare?
De ce ești aici când acasă ești EU?

Și-atunci te cuprinde un dor de acasă,
De-ai tăi, de copilul tău cel mereu
Care te-ntreabă de-adreptul sfioasă:
De ce ești acolo, tu, tati al meu?

Cum poți să răspunzi copilului tău,
Ce-ntreabă firesc de ce ești
Departe de mami și sufletul său?
Nu poţi! Ca un laş te fereşti!

Şi-abia atunci se ridică nemernica ceaţă,
Din ochii orbiţi de năluci,
Îţi cauţi febril pierduta ta viaţă,
Şi nu şti-ncotro s-o apuci!

Prin colb de Imperiu păşeşti ca un rege
Înfrânt căutând disperat al său cal.
Te sperie gândul că totul converge
Absurd de concret către punctul final!

Povestiri din… metropola vieneză

Lucian Stanciu — Sun, 13 Sep 2009 15:47:14 +0000

În curând fac o lună de când am avut bucuria (sau neșansa) de a mă muta la Viena. Pe nedrept exclusă la stabilirea cartierului general UE, Viena este cât se poate de clar Capitala Europei! Măreția Imperiului răsuflă la tot pasul când colinzi Innere Stadt, orașul interior. Parcă aștepți ca de după fiecare colț de stradă să apară o caleașcă, cu un domn cu joben ținând tandru de după umeri o domnișoară firavă, abia zărită din bogăția rochiei, cu respirație ușor sacadată de corsteul mult prea strâns, dar cu o talie de viespe în vădită contrastanță cu dimensiunile generoase ale crinolinei.

Odată trasă caleașca în față la Hofburg, domnul galant coboară primul și întinde mâna domniței elegante, conștiente de frumusețea sa, care după ce coboară cele două trepte înguste, își trece umbrela de soare în mâna cealaltă, cu mâna liberă își aranjează buclele îndelung meșteșugite de slujnice cu fierul cald și privește semeț și copilărește împrejur. Domnul galant își trăiește și el momentul de glorie savurând invidia din privirile cunoscuților care înclină afabili capul, ducând mâna la joben și blestemând în gând nororcul care lor nu le-a adus la braț o asemenea domnișoară.

În timp ce tropotul cailor imperiali de Lipica se stinge în zare, cei doi intră în celebrul local, ignorând fumul gros al țigărilor, alăturându-se veseliei care se revarsă până în stradă.

La câteva străzi distanță, în marea piață din fața Catedralei Sfântul Ștefan, furnicarul de oameni este mult mai cosmopolit. Domni și doamne elegante se amestecă cu mici comercianți, cu mimi care stau nemișcați cu orele, cu muzicieni care chinuie familia Strauss. Cafenelele cu terasele lor oferă și aici refugiu poeților boemi care prin versuri create ad hoc cerșesc iubirea blondelor cochete sau… câte o bere.

Ceva mai încolo, mai spre Dunăre, e veselie mare. Muzică de tărg, ciolane de porc la rotisor, râsete de copii, o roată mare, mare de tot, care se rotește încet, carusele cu viteză nebună, râuri de bere îi întâmpină pe cei mai puțin simandicoși, dar totuși cu pretenții, care au les să își petreacă după amiaza în Prater.

Și undeva, cale bună de peste jumătate de oră de mers pe jos, în imenistatea unui palat, Împăratul și Împărăteasa se pregătesc de cină, pe care azi o vor servi cu ambasadorul unui alt imperiu, aflat primejdios de aproape de Viena.

Ca o mamă binefăcătoare, Dunărea își continuă cursul deja lin, privind matern și îmbrățișând marea ei creație: Inima Imperiului Habsburgic, Viena.

Și, acum, brusc, revenim în prezent. Se mai păstrează doar măreția construcțiilor, palatelor, romantismul străzilor, binecuvâtarea Dunării, chinuirea familiei Strauss, poeții ratați, mimii, ciolanul la rotisor, roata și forfota orașului. De data aceasta, din caleașca Ferari coboară o dommișoară tunată, cu fusta extrem de scurtă, pe tocuri cui și cu geanta Luis Vuiton de 15.000 de euro în mână. Râmâne doar invidia celorlați la adresa posesorului de Ferari și epatarea domnișoarei cu airbaguri generoase.

În fața catedralei, rămân mimii, poeții bețivi, cafenelele cu tot cu terase. Locul plimbărilor romantice a fost luat de turiștii cu aparate de fotografiat la gât care imortalizează asiduu urmele măreției Imperiului sau de doamne ahtiate după cumpărături care spun cam așa:

- Da, auzi dragă!, după ce ne-a adus aici la catedrala asta, e decât o biserică! Din astea e multe și la București. Unde e fă, Maria aia, cum îi spune, strada cu reduceri la Vuitoane! Auzi fată, al tău nu ți-a zis că e pentru cumpărături weekend escape-ul la Viena?

Praterul rămâne la fel, pe lângă roata celebră care oferă o panoramă superbă asupra Vienei existând multe moduri atractive şi destul de scumpe prin care poţi face infarct. În schimb ciolanul la rotisor te îmbie de la distanţă cu mirosul său şi acum, dar undeva lângă vechea şi imensa terasă poţi servi şi un savuros şi deosebit de sofisiticat kebab, tăiat expert din topor de către tuciuriul care la Bucur Obor ar fi ţigan sadea dar aici este musulman aclimatizat! A, să nu uit de românul de la intrare care screme la acordeon Valurile Dunării convins fiind că intepretează Dunărea Albastră!

Palatul Schonbrunn respiră încă Sisi prin toţi porii pereţilor săi, iar Belvedere ne aminteşte de dureroasa sfârtecare a Ardealului din timpul austriacului exportat numit Hitler, a doua mare lovitură primită de Principatul Transilvaniei după unirea cu România!

Da, poate Viena este cel mai cosmopolit oraş al Europei, eventual disputânt acest titlu cu Parisul. O constat zilnic, atât la locul de muncă cât şi pe stradă. Turci, indieni, sârbi cu toate neamurile lor din fosta Iugoslavie, albanezi, marocani, africani de te miri pe unde, asiatici grămadă, filipinezi, ţigani gârlă de toate cetăţeniile, nemţi, francezi, englezi, spanioli, a, sigur, şi ceva austrieci, alcătuiesc marea Metropolă Viena. Un oraş de multe ori sobru, de multe ori semidoct, de multe ori respirând exclusiv cultură, de la fel de multe ori puţind a mizerie şi gunoi. Un Bucureşti care nu va fi niciodată la fel de curat cu toată mizeria din Viena, la fel de tuciuriu la populaţie cu toţi ţiganii din Bucureşti, la fel de cult – nu se pune problema, de frumos – nici atât, în schimb infinit mai snob, aşa cum nu va fi Viena vreodată!

Viena are şi bune şi rele, iar după prima lună vreau să cred că primează bunele. Faptul că sunt venit aici din Tirol îmi conferă un handicap greu de trecut, la fel ca ardeleanului care ajunge în Bucureşti. Faptul că lucrez şi am în subordine austrieci, sârbi, bosnieci, nemţi, indieni, pakistanezi, turci, români şi unguri mă ajută să înţeleg şi să mă familiarizez mai repede cu conglomeratul irepetabil numit Viena.

Vorba ardeleanului: Doamne ajută!

Capitol nou: Viena, Best Western Reither Hotel

Lucian Stanciu — Wed, 12 Aug 2009 21:47:30 +0000

Da, viața mea a luat întorsături neașteptate… De miercuri am devenit vienez… E bine, e rău, Dumnezeu va decide. Am lăsat Tirolul, cel care m-a primit atât de bine, cel care mi-a devenit a doua casă, pentru Viena. Am lăsat curăţenia şi ordinea duse la perfecţiune pentru Viena fascinantă dar care lasă de dorit la multe capitole. Am schimbat aerul tare de munte pe aerul îmbâcsit din Viena – vorbim de centru, nu de vastele sala parcuri – am schimbat curaţenia perfectă pe mizeria de pe jos prezentă în ciuda armatelor de gunoieri (oricum, să nu credeţi că Viena ar putea fi un oraş la fel de murdar ca Bucureştiul, dar în comparaţie cu Tirolul, aici e mizerie), am schimbat liniştea totală pe agitaţia specifică metropolelor, am ajuns dintr-o comunitate care număra cinci români într-un oraş unde din prima zi am auzit manele date la maxim dintr-o maşină, acolo unde e mai bine să vorbeşti orice altă limbă decât româna, pentru că nu ai de ce te mândri că eşti român! Am ajuns acolo unde credeam că nu voi trăi vreodată, după anul petrecut în Tirol. Poate e bine, poate e rău, dar din punct de vedere profesional am făcut un mare pas înainte. De ieri sunt managerul Best Western Retither Hotel din Viena, un hotel de patru stele situat la 800 de m de Schonbrunn si la cinci minute de mers pe jos de Mariahilfferstarsse. Aşa că, vă invit la Viena, la fel ca şi în Tirol, unde Westreisen, agenţia mea de turism continuă să funcţioneze… Cei care doresc, pot vedea hotelul la aceasta adresa.

E vară frumoasă în Tirol

Lucian Stanciu — Wed, 22 Jul 2009 08:13:26 +0000

După îndelungi lupte, vara a învins și în Tirol. Dacă sâmbătă erau doar 5 grade şi a nins pe munte, de ieri temperaturile au luat-o vertiginos spre cota 30. Ştrandul din Westendorf este din nou populat, soarele arde cum numai la munte o face, pădurea invită iubitorii de fructe de pădure să se înfrupte din bunătăţile pe care le găsesc la tot pasul, verdele crud al păşunilor este peste tot, perfect încadrat de maro-ul copacilor şi albastrul lacurilor. E vară de vis în Tirol şi doar cei care au călcat vreodată vara pe aici pot înţelege perfect ce înseamnă asta!

Off-road prin iadul alb

Lucian Stanciu — Thu, 12 Mar 2009 01:10:50 +0000

E ora 1 din noapte, după ceasul de aici şi sunt prospăt întors după o aventură care nu se repetă de două ori în viaţă. Am făcut şi poze cu telefonul mobil dar nu ştiu de ce dracu nu merge bluetooth-ul aşa că până mâine nu postez pozele! Iată ce s-a întâmplat:
Pe la ora 22 vine Andreas, un prieten de-al meu şi mă scoate din casă. “Haide că Fritz a rămas blocat în zăpadă cu maşina la Kelchsau, o localitate la vreo 10 km de aici”. Cum ningea teribil afară, l-am crezut.
Ne suim în maşina mea şi plecăm. Ajungem în Kelchsau, trecem prin el şi încep să înţeleg de ce s-a blocat Fritz cu maşina când intrăm pe un drum de munte destul de pretenţios chiar şi pe timp de vară! Urcăm, urcăm, la un moment dat realizez că zăpada de pe margine e de două ori cât maşina, continuăm să urcăm de mi s-au înfundat urechile. Începeam să mă gândesc cu groază la ce s-ar întâmpla să ne blocăm şi noi sau la cum ar fi de ar veni o maşină din sens opus, drumul fiind foarte îngust. Cu toată tracţiunea integrală cred că o oprire ar fi fatală. Între timp, un bursuc rămâne pironit cu ochii în farurile maşinii. Andreas îmi spune să nu opresc! Bursucul, drăguţ foc, sare într-o parte în ultima clipă.
Într-un final ajungem la ultima pensiune de pe drum, loc unde, dealtfel şi drumul se înfunda. Pensiunea, evident închisă, nici ţipenie, doar Fritz cu Renault Espace-ul lui proptit cu spatele maşinii în malul înalt de zăpadă.
Scot cârligul de remorcare, îl montez în faţă, legăm Renaultul, dau cu spatele, nici un rezultat. Urmează calvarul montării lanţurilor la Renault. După vreo jumătate de oră, dat fiind că era imposibil de mişcat maşina în vreun sens, reuşim montatul pe o roată. Suficient cât să potă urni 10 cm maşina şi să montăm şi pe cealaltă. Într-un final, cu chiu cu vai, maşina iese din capcana albă!
Acum trebuia să continuăm urcuşul până la un loc unde puteam întoarce, că doar nu era să venim vreo 7-8 km cu spatele la vale!
Pleacă Fritz, încet încet şi scapă. Dau să plec eu şi pauză! Cum încercasem să îl tractez, cauciucurile au făcut un ditamai patinoarul. Dau cu spatele, maşina pleacă, problema e că nu se mai opreşte! Într-un final mă proptesc cu spatele în peretele de zăpadă, trec de pe 4×4 pe Lock (asta dublează cuplul pe spate) şi cu roţile la 90 de grade reuşesc să scap. Mă dau jos fericit să verific eventuale daune şi înţeleg situaţia. Cât timp montasem noi lanţurile la Renault mai ninsese vreo 15 cm. Iar sub zăpadă, gheaţă!
În fine, reuşim să urcăm, mă uit pe GPS şi văd că suntem la 1800 de m altitudine şi îmi dau seama cât de nebuni suntem ca, în plină noapte, pe o ninsoare infernală să batem creierii munţilor.
Mult, după miezul nopţii ajungem acasă în Westendorf. Şi dau drumul întrebării care mă chinuia:
- Fritz, ce Dumnezeu făceai noaptea acolo?
- Nu găseam o cheie şi am vrut să văd dacă nu am lăsat-o la cabana pe care o am mai sus de pensiune!
- Păi, nu am văzut nici o cabană!
- A, mai era de mers, dar pe jos că drumul se termină la pensiune! Dar s-a făcut prea târziu! Merg mâine pe lumină.
Spuneţi ce vreţi, dar careva dintre personaje nu pare a fi chiar normal! Să pleci pe o asemenea vreme, în puterea nopţii, să cauţi o cheie!
- Şi aveai nevoie mâine de cheie?
- A, nu! Doar că nu ştiam unde am pus-o!

Încă un aparat ciudat

Lucian Stanciu — Wed, 11 Mar 2009 13:50:29 +0000

Continui să descopăr aparate ciudate prin Austria. După dozatorul de chiloţi şi dozatorul de lumânări am ami descoperit o ciudăţenie a dracului de eficientă! Azi am avut treabă la Finanzamt, finanţele de aici. Şi am observat în holul instituţiei un aparat curios. Cel din imagine. Lumea venea la aparat cu diferite acte, hârtii, le băga într+o fantă, se auzea un zumzăit, apoi dădea drumul actului într-o altă fantă şi pleca.

Când mi-a venit rândul, am aflat despre ce e vorba. funcţionarul mi-a arătat, de fapt, aparatul, cu care şi eu aveam treabă! Era registratura automată!!! Băgai actul pe care vroiai să îl depui în prima fantă unde se imprima data şi numărul de ordine, îţi ţineai o copie şi lăsai actul să cadă în fanta cutiei! Incredibil pentru un român obişnuit cu cozile de la registratură, cu aerele funcţionarelor etc. Unde mai pui că aparatul nu cere salariu, concediu plătit, prime, indemnizaţie pentru copil, sporuri ş.a.m.d.

Ninge, ninge, ninge…

Lucian Stanciu — Tue, 10 Mar 2009 12:57:38 +0000

După ce credeam că a venit sau începe să vină primăvara, iarna și-a reintrat total în drepturi. Ninge aproape în fiecare noapte, ziua e ceva mai cald decât luna trecută, bate Phoenul dar nu face faţă iernii. Ferice de cei care au ales această perioadă pentru schi! Pârtii libere, lipsă aglomeraţie în staţiune, preţuri mai mici, un adevărat late paradis pentru schiori. Aşa că, dacă vă place schiul, conactaţi-mă să vă rezolv un sejur de vis la schi în martie sau pînă pe 13 aprilie!

Atenție la EuroMillionen

Lucian Stanciu — Fri, 27 Feb 2009 09:54:24 +0000

Norocel îmi scrie la postul despre loto următoarele:
“Buna Lucian,te anunt ca de ceva vreme se vand si in Romania bilete la EuroMillionen.Un austriac face reclama in fiecare saptamana pe ziarul “Libertatea” la acest joc.Biletul pare sa fie destul de ieftin 30 ron…shi il mai aduc si acasa.Spune-mi cat de serios este acest joc?Curioasa ca romanul ,am cumparat shi eu cateva bilete…sa vad ce-o fi!Daca ai o mostra de bilet ar fi bine sa pui o poza pe pagina ta ,sa vada tot romanul! Multumesc shi o zi buna!”
Drept pentru care postez poza, cu avertismentul de rigoare: Atenţie, aşa şi doar aşa arată biletele la EuroMillionen!

De Dragobete am participat la stabilirea unui record mondial!

Lucian Stanciu — Wed, 25 Feb 2009 08:17:14 +0000

Cum eu nu sărbătoresc Sf Valentin, fiind după părerea mea una dintre multele invenţii cretine a americanilor preluată şi ea cu tot tacâmul, la fel ca Halloween-ul de către mai toată Omenirea, am ales varianta Dragobetelui, sărbătoarea antică a dacilor, la final de iarnă.
Coincidenţă fericită, staţiunea Westendorf pe 24 februarie a organizat tentativa de doborâre a recordului mondial la “şir indian pe zăpadă”, numit aici “polonaise”. Prilej de carnaval – februarie e luna carnavalurilor la catolici – şi sărbătoare aşa cum scri la carte. Drept pentru care am purces pe la ora 16,30 la braţ cu iubita spre centrul staţiunii. Am avut noroc şi doar după un sfert de oră am găsit loc de parcare, pe terenul privat al unei şcoli de schi. Centrul era luat cu asalt de mii de oameni costumaţi sau nu, cu sau fără schiuri şi clăpari. Două scene făceau încălzirea publicului cu muzică live, iar mai multe puncte de unde se cumpăra vin fiert şi bere făceau încălzirea efectivă. În dans şi voie bună s-a făcut alinierea şi a început să curgă cârnaţul de oameni. Arbitrii de la guiness Book erau cu ochii în patru să nu care cumva să trişeze cineva, numărătoarea s-a făcut cu dispozitive de alea ca în reclama la Axe, care fac click! Şi, se pare că vechiul record a fost doborât. Urmează omologarea, dar dacă nu s-a reuşit, mare tragedie nu e, că tot westendorf deţine şi vechiul record mondial: 3462 de oameni incolonaţi plimbându-se şi dansând pe zăpada! inutil de spus că dacă recordul va fi omologat, va fi primul world record la care am luat parte efectiv! Vă las să vă delectaţi cu fotografiile:

A ieșit soarele!

Lucian Stanciu — Wed, 25 Feb 2009 08:02:00 +0000

După mai bine de o săptămână în care a nins aproape încotninuu, a ieșit soarele. Este splendid, păcat că nu sunteți toți cei care citiți aici să vă bucurați de splendoarea muntelui scăldat de lumina soarelui.
A căzut la zăpadă cu nemiluita, cum nu am văzut şi nu credeam că voi vedea vreodată. Chira şi localnicii spuneau că de vreo 20 de ani nu a mai nins atâta! Pozele care urmează vă vor edifica atât asupra cantităţii de zăpadă cât şi asupra peisajului.

Am circulat cu maşina prin şanţurile săpate de utilajele de deszăpezire.

Casa unde locuiesc

Imaginea asta e luată din curte, unde zilnic, chiar de trei ori pe zi curăţ zăpada.

Iată un nefericit care nu şi-a mişcat maşina două zile!

Astăzi de dimineaţă a răsărit soarele!

Imagine de pe geamul de la bucătărie.