Lucian Stanciu » Serial

O singură dată! – episodul III

Lucian Stanciu — Thu, 29 Jan 2009 21:06:19 +0000

- Adina, ştiu că aşa te cheamă, te-am văzut, nu azi prima dată, dar de când te-am văzut te-am admirat! Am o propunere pentru tine. Trebuie să fac o reclamă la o firmă de biciclete şi am nevoie de cineva să facă pe fotomodelul pentru asta. Ce crezi, te interesează?
Adina a rămas câteva clipe tăcută, apoi a părut interesată.
- Unde va apărea reclama?
- Fac o revistă cu ocazia promovării echipei locale în eşalonul II, revistă care va fi dată gratuit, la toţi cei care intră pe stadion. Ştiu că nu e mare lucru, dar pentru tine tot vor ieşi ceva bani. Nu mulţi, dar vor fi ceva…
- Pot să mă gândesc până mâine?
- Sigur. Îţi las numărul meu de mobil şi mă suni mâine.
Ne-am întors la terasă şi am depus-o la masa unde prietenul ei deja făcea cuie. Am intrat în cafenea, am cerut un pix şi o hârtie, am scris numărul de telefon şi numele meu, m-am întors pe terasă şi i-am înmânat hârtia.
- Poţi să mă suni când vrei, am telefonul la mine permanent, am spus cu un aer de superioritate care eram sigur că nu îl va lăsa pe ăla să doarmă noaptea care va veni. M-am aşezat din nou la masa mea, unde venise un prieten şi am sorbit tacticos din vodcă. După cum mă privea Adina ştiam că nu va trebui să aştept ziua următoare pentru a-i auzi glasul la telefon.
În scurtă vreme a plecat împerună cu prietenul ei. M-a salutat cu un surâs larg şi mi s-a părut chiar că îmi trage cu ochiul pe furiş. Lucru care m-a determinat să îi propun tovarăşului meu de la masă un pariu. Dacă Adina suna în două ore plătea el o vodcă, dacă nu eu o sticlă de vin, că el nu bea vodcă. Evident, am câştigat pariul.
- Salut, sunt eu Adina, a răsunat vocea de cristal din telefonul Erikson. Sunt de acord. Când şi cum vrei să ne întâlnim?
Inutil de spus că am chemat-o atunci, căci aflasem că stă în apropiere. Cafeneaua era deja cu ochii pe mine când a au văzut toţi că tipa scăpase de prieten şi se întorsese. Se cerea imperios să ne mutăm de acolo. Aşa că i-am propus să mergem să mâncăm ceva. Mi-era şi foame şi, mai ales, sosiseră la oficiul poştal, care era chiar lângă cafenea, drepturile de autor – că aşa se chema salariul la cei ce munceau fără carte de muncă la marile cotidiene româneşti! – pe luna care trecuse, deci aveam bani!
Ne-am dus la un local micuţ, cu mâncare tradiţională, cu bucătăreasă unguroaică, ce mai, ideal pentru o masă copioasă. La foamea pe care o aveam am înghiţit rapid o supă gulaş şi trei felii de ceafă afumată cu fasole bătută şi salată de ciuperci murate. Adina a fost ponderată, de fapt aşa trebuie că îşi menţinea trupul perfect.
Din câteva cuvinte ne-am înţeles. A doua zi urma să mergem să facem câteva probe de fotografii. Cum era foarte frumos afară, şi aşa se anunţa şi a doua zi, i-am propus să facem shooting-ul în natură. Locuri superbe erau berechet pe dealurile din jurul orăşelului.
Adina a acceptat rapid şi ne-am înţeles pentru a doua zi, la ora 13, să prindem soare bun! Ce mai conta că urma să chiulească de la ultimele ore? Arta cere sacrificii!
Am condus-o mândru de mine acasă la ea şi, în ciuda faptului că m-aş fi întors în cafenea unde mă aşteptau tovarăşii pentru a afla detalii, a trebuit să fac cu totul altceva! Să fac cât mai rapid rost de un aparat de fotografiat care să aibă faţă de sculă de profesionist! Lucru destul de greu dat fiind că la ora aceea un aparat profi valora cât o maşină. Aveam un prieten pasionat de fotografie şi ştiam că, dată fiind nobila cauză pentru care solicitam aparatul – era pe film, că alea digitale erau proiect pe atunci! -, nu mă va refuza! Aşa că până seara aveam şi aparat de aparat şi un mic instructaj privind utilizarea acestuia!
Seara mi-am petrecut-o, evident, la cafenea, dar cu moderaţie, pentru că a doua zi aveam treabă! Treabă de treabă, nu aşa!
va urma

O singură dată – espiodul II

Lucian Stanciu — Wed, 21 Jan 2009 22:05:50 +0000

Cafeneaua a devenit apoi proprietatea unui prieten bun, cu care fusesem inclusiv coleg de cămin în studenţie, la Cluj. Cafeneaua aceea era, de fapt, spiritul anilor 90 în micuţul oraş de provincie unde mă retrăsesem, după o aventură de aproape doi ani la Bucureşti.
Cafeneaua era, pe lângă locul de întâlnire cu prietenii, soluţia la tot ceea ce nu îţi oferea societatea la vremea respectivă, poate, mai bine zis, soluţia oricăror lipsuri sau frustrări.
Dacă nu o uşă, măcar câteva mese şi scaune ar fi trebuit să fie proprietatea mea, la câţi bani lăsam acolo. În fine, nu asta e important, ci modul în care se trăiau acele vremuri. Cafeneaua era soluţia de criză, orice fel de criză, în orice moment. Spre exemplu, dacă rămâneam fără ţigări şi nu aveam bani, fumam din cafenea, de unde puteam lua pe cont. Dacă rămâneam fără mâncare, aranjam cu barmanul, îmi dădea pe şest o sută de mii şi mă scria în caiet ca şi când aş fi consumat. Normal, periodic trebuia achitat contul, altfel era de rău. Bine, erau prietenii apropiaţi ai patronului, care aveau datorii istorice, dar ei erau un fel de legendă, un fel de “must be!” a locului. Pentru ei nu mai existau şanse de achitare a datoriei, nici măcar patronul nu mai spera. Dar spiritul lor boem, firea lor şi prezenţa lor făceau parte din pesiajul fix al cafenelei.
Cafeneaua aceea mi-a marcat existenţa profund. Acolo mi-am cunoscut multe foste prietene, acolo am avut parte de polemici adevărate, cu argumente susţinute cu tărie ore în şir, acolo se făcea politică, fotbal, agricultură, economie, se înjura Guvernul, Iliescu, tot!
Acolo am învăţat Pronosport, pariuri sportive, loto, scheme de loto. Am învăţat cruce, imperial, biliard, darts, ş.a.m.d.
Pe vremea aceea beam doar vodcă. Cu suc de roşii, cu cola, cu apă minerală. Berea nu prea mergea, vinul din când în când, vodca, în schimb, mergea ca unsă până şi vara, cu gheaţă multă. După multă vodcă, venea şi un tupeu de zile mari! Aşa s-a întâmplat şi atunci.
Eram la una dintre cele două mese scoase afară, pe trotuar, care purtau pompoasa titulatură de terasă. Îmi scrisesem materialul pentru cotidianul de sport, îl transmisesem prin mobilul meu cât o cărămidă dar atât de modern la acea vreme, savuram vodca – legală, deja era trecut de ora 12, deci mira se ridicase de mult! – şi apare ea! Era înaltă, subţire, cu părul semilung, negru ca abanosul, cu un top scurt, care mai mult dezgolea decât ascundea o pereche de sâni care aşteptau explorarea de către mâini cunoscătoare, cu o pereche de pantaloni trei sferturi, albi ca laptele, mulaţi şi izbitor de contrastanţi cu top-ul nergu şi pielea bronzată, cu o pereche de ochelari de soare care bănuiam, şi aveam să aflu în curând, ascundeau nişte ochi negri şi ei ca abanosul.
Se ţinea de mână cu prietenul ei. Cu certitudine era elevă de liceu, probabil în anul terminal, prietenul ceva tot de aceeaşi vârstă. S-au aşezat la masa de lângă, unica liberă şi şi-au comandat! Gheaţa din vodca mea s-a topit instantaneu, imediat cum ea şi-a dat jos ochelarii.
Am intrat în bar, aţă la barman:
- Cine e tipa?
- Aaa, e una dintre fiţoasele de a 12-a de la liceul ăla tare! Nici o şansă! Să vezi ce maşini o aşteaptă la şcoală!
- Păi şi papagalul ăla care e cu ea!
- Prietenul oficial, dar e un tăntălău! Îl face pe faţă!
- Cum o cheamă?
- Adina!
- Mersi, mai adu-mi, te rog, o vodcă!
Nu eram chiar atât de ţăran să îmi ţin telefonul pe masă! Deşi ştiam ce efect ar avea! Beam vodca şi mă gândeam cât de bine ar fi să mă sune cineva acum! Ce avantaj aş avea pentru ceea ce îmi pusesem în gând! Dar, cum la mine în oraş se vânduseră până atunci doar trei telefoane mobile, nu avea cine să mă sune, exceptându-i pe cei din redacţie. Chiar când mă gândeam să merg la toaletă, să îl sun pe un coelg şi să îi spun să-mi dea un telefon, a sunat mobilul. Erau cei din redacţie, supăraţi că le dădusem echipele în ordinea numerelor de pe tricou, nu după aranjamentul din teren. Ca de fiecare dată, când se auzea ţârâitul grosolan de greier al telefonului, toată lumea se uita fix la mine. Evident şi ea!
Am scos telefonul din buzunar, am răspuns, i-am lămurit pe ăia ce şi cum, am închis, mi-am aprins o ţigara şi am sorbit tacticos din pahar! Pe sub gene m-am uitat la Adina. Era cu ochii pe mine! Bun, aşa! Am făcut pe indiferentul, am mai comandat o vodcă, am deschis un ziar şi am continuat să caut soluţii. Cum eram la a treia vodcă, am ales soluţia radicală: am pus paharul pe masă, mi-am ridicat privirea spre prietenul fetei şi i-am spus:
- Te deranjează dacă vorbesc ceva cu prietena ta?
Omul surprins total, a îngăimat ceva de genul că nu, că nu ştiu ce, oricum nu conta! Adina mă privea insistent!
- Haide să facem câţiva paşi, te rog!, i-am spus.
S-a ridicat fără să privească spre celălalt şi a venit spre mine. Eram deja în picioare şi ne-am îndepărtat până la o distanţă de unde eram sigur că el nu ne poate auzi.
Citiţi şi episodul II din serialul “Doar atât?”

O singură dată – episodul I

Lucian Stanciu — Thu, 15 Jan 2009 23:02:15 +0000

Răzuiam cu râvnă pereţii. Asta era, aşa îmi trebuia! Am insistat că este mult mai ieftin – aici aveam dreptate! – şi foarte uşor să îţi zugrăveşti singur garsoniera. După ce am răşpălit circa un sfert de metru pătrat de perete am abandonat! A doua zi nu eram în stare nici să îmi pun centura de siguranţă în maşină din cauza febrei musculare! Un lucru era cert! Fiecare cu meseria lui! Dacă eu am ales să fiu jurnalist, atunci trebuie să scriu, nu să zugrăvesc!
Am angajat a doua zi doi zugravi care în două zile mi-ai făcut garsoniera ca şi nouă. Curăţenia a durat o săptămână! Dar aveam garsoniera noua. Doar de mobilă mai aveam nevoie. Scumpă, scumpă rău! Vine un prieten, şi el tot jurnalist şi îmi spune:
- Îţi fac eu un proiect, in două săptămâni vin doi tipi de la Vatra Dornei, cu materiale cu tot, ţi-o montează, şi gata, eşti aranjat! Bibliotecă, dulap, tot ce ai nevoie!
Ca preţ erau buni. Trec două săptămâni în care am dormit pe saltea – mobila veche o aruncasem pentru că avusesem nebunia să îmi iau un pui de pitbull, care s-a antrenat pe mobila mea. A trebuit să o schimb.
Apar cei doi, în două zile mobila era montată, garsoniera ca nouă, eu liber şi neliniştit, fără prietenă, fără nici o obligaţie.
Lucram la un cotidian de sport, de nivel naţional – la difuzare – de nivel local la salariu. Intrase telefonia mobilă în România şi eu aveam deja telefon mobil, dar nu aveam cu cine să vorbesc, pentru că la noi în urbe mai erau doar două telefoane vândute! Nu conta că, de multe ori mâncam la ai mei, aveam mobil, şi dădea foarte bine în cafenea, acolo unde îmi plăcea să merg. În scurtă vreme i-am găsit utilitate şi mobilului. Sunam la redacţie, ei mă sunau înapoi şi dădeam ştirile direct din cafenea.
Cafeneaua aceea mi-a marcat existanţa. Întâi a fost a unui tip, pe care atunci, proaspăt întors din Cluj şi Bucureşti, unde îmi petrecusem ani buni din viaţă, nu îl prea ştiam. Apoi am devenit prieteni, în curând am căpătat credit, adică puteam consuma pe cont, la fel cu bunii şi vechii clienţi. Plăteam când puteam, dar era destul de periculos să întârzii prea mult…

Citiţi şi serialul Doar atât?

Sondaj

Lucian Stanciu — Thu, 13 Nov 2008 17:56:08 +0000

Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.

Despre "Nu vreau să fiu Dumnezeu!"

Lucian Stanciu — Sun, 31 Aug 2008 08:11:00 +0000

Serialul publicat pe visurat adună spre mulţumirea mea (dat fiind că este prima încercare de alt gen de creaţie decât jurnalism) comentarii dintre cel mai variate! Unele sunt hazlii, altele măgulitoare, unele acide…
Nu voi scrie aici cum se va termina, nici în ce direcţie va merge serialul! Voi spune doar că ideea – titlul mi-a venit prin anii 93-94 când lucram la defunctul cotidian Tineretul Liber din Bucureşti şi am avut ocazia să fiu coleg şi să devin prieten cu unul dintre cei mai buni scriitori SF din ţară, Dănuţ Ungureanu. Şi, ca să înlătur orice urmă de dubii vă pot spune că serialul este departe de a fi un SF!
În ce priveşte personajul principal feminin, acesta se numeşte Diana nu neapărat datorită faptului că soţia mea (sau încă soţia mea!) se numeşte aşa! Spre exemplu, la început Diana era brunetă cu părul creţ şi ochi albaştri! Şi se numea tot Diana…
Întîmplările sunt o combinaţie între realităţi trăite de mine şi ficţiune pură! Nu pot spune încă numărul episoadelor, dar vor mai fi câteva…:)) Ca şi frecvenţă de publicare am stabilit cu Sebi o apariţie la fiecare două zile! Vă pot asigura că, la rugămintea Denisei episoadelor vor fi mai lungi! Vă doresc lectură plăcută!

"Nu vreau să fiu Dumnezeu" se mută!

Lucian Stanciu — Mon, 25 Aug 2008 10:14:00 +0000

Începând de astăzi, serialul “Nu vreau să fiu Dumnezeu” se mută de pe blogul unde îl publicam pe visurat . Asta pentru că am fost cooptat în echipa unuia dintre cele mai bune bloguri din România. Cititorii serialului vor putea continua lectura in cadrul rubricii De la Stanciu din Tirol disponibila pe visurat . Astăzi a fost publicat Episodul 1. Cei mai nerăbdători cititori vor fi dezamăgiţi până vom ajunge cu publicarea episoadelor la zi, dar îi rog să aibă răbdare puţin, pentru că aşteptarea le va fi răsplătită!
Jurnal de expat în Austria merge mai departe!